Dicţionarul masoneriei gălăţene - A

Abramovici David – negustor.
În 1878 menţionat în loja „Discipolii lui Pitagora“ din Galaţi. La 1886 cu gradul 18 tot aici.

Agem Krikor – negustor.
La 1881 menţionat cu gradul 18 ca membru al capitulului „Discipolii lui Pitagora“ din Galaţi.

Agemoglu Grigori – negustor.
În 1875 menţionat în loja „Discipolii lui Pitagora“ din Galaţi.

Alexachi George – avocat.
În 1865 menţionat în loja „Discipolii lui Pitagora“ din Galaţi.

Alexandrescu N.I.
În 1875 menţionat ca orator în loja „Discipolii lui Pitagora“ din Galaţi.

Alexandrescu Panaiot – procuror la Tribunalul din Galaţi (1866), avocat (după 1872; era încă în 1886).
În 1866 menţionat în loja „Discipolii lui Pitagora“ din Galaţi.
În 1872 menţionat cu gradul 18 în capitulul „Discipolii lui Pitagora“ din Galaţi.
În 1874 menţionat ca prim supraveghetor în loja „Discipolii lui Pitagora“ din Galaţi.
În decembrie 1875 menţionat ca orator.
În 1877, împreună cu dr. Stavrescu expune, sub forma unui proiect, punctul de vedere în legătură cu convocarea unui Congres masonic universal.
La 15 09 1880 rosteşte în loja „Discipolii lui Pitagora“ un discurs despre „Reflecţiuni masonice asupra populaţiunii globului“.
La 10 10 1884 rosteşte în lojă un discurs despre „Toleranţă“.
În 1886 menţionat ca secretar tot aici.

Alexandrini Anton – negustor.
În 1867 menţionat în loja „Discipolii lui Pitagora“ din Galaţi.
În mai 1868 membru fondator al lojii „Renaşterea“ din Ismail.
În 1870 menţionat cu gradul 18 în capitulul „Discipolii lui Pitagora“ din Galaţi.

Alimănescu Aurel – comandantul Corpului 3 Teritorial Galaţi.
Menţionat în arhivele ASRI ca mason înainte de anul 1948 cu menţiunea „decedat“.

Anastasiu Petru – proprietar.
Menţionat în 1866 ca membru în loja „Discipolii lui Pitagora“ din Galaţi.

Anderlich Ioan – căpitan de marină (probabil comercială).
Menţionat la 1865 ca membru în loja „Discipolii lui Pitagora“ din Galaţi.

Andreescu George – comerciant.
În 1885 iniţiat în loja „Discipolii lui Pitagora“ din Galaţi.

Andreia Hagi George – proprietar.
În 1886 menţionat ca membru în loja „Discipolii lui Pitagora“ din Galaţi.

Andronescu Dumitru – comerciant.
În 1885 menţionat ca membru în loja „Discipolii lui Pitagora“ din Galaţi.

Andronescu Ioan (1840 – ?) – căpitan.
Soldat (1859), sergent (1861), sublocotenent (1864), locotenent (1868), căpitan (1872). Ofiţer de intendenţă, între 1864 – 1877 va lucra în diferite compartimente ale Intendenţei Bucureşti. Între 1878 – 1879 aflat la Spitalul Militar Central al Diviziei a II-a Bucureşti şi, alţi doi ani, pînă la trecerea în rezervă, la Intendenţa Diviziei I Craiova (1880 – 1882).
În 1870 menţionat în loja „Discipolii lui Pitagora“ din Galaţi cu menţiunea gradului – locotenent (1868 – 1872). Probabil în această perioadă se afla cantonat la Galaţi.

Angelescu Dumitru (1836 – ?) – ofiţer de intendenţă.
Soldat (1859), sergent (1861), sublocotenent (1863), locotenent (1866), administrator clasa a II-a (1867), administrator clasa I (1871), administrator principal (1878), ajutor clasa I (1882), subintendent (1884). Între 1864 – 1870 activează la Galaţi (Regimentul 4 şi 5, apoi administrator al Spitalului Militar). Din 1871 pînă în 1881 va lucra în cadrul Diviziei a III-a din Ministerul de Război, după care se întoarce în Moldova ca şef al intendenţei la Botoşani şi Focşani şi din nou la Bucureşti (şef serviciu Intendenţă al Diviziei a III-a între 1886 – 1888).
În 1868 menţionat ca membru în loja „Discipolii lui Pitagora“ din Galaţi.

Antachi George – proprietar.
Menţionat în 1872 ca membru în loja „Discipolii lui Pitagora“ din Galaţi.

Antinescu, Zaharia I. (Braşov, 02.09.1826 – Braşov, 10.06.1902), publicist, profesor şi dirijor.
Studii primare în oraşul natal, Gimnaziul Catolic tot aici (are ca profesor pe Iacob Mureşan). Studii teologice şi pedagogice la Sibiu. Îşi începe cariera didactică la Braşov şi, mai apoi, în comuna Săcele al cărei delegat la Adunarea de la Blaj, din 1848, va fi. După revoluţie se stabileşte la Ploieşti. Profesor la Şcoala de fete (1859-1860) şi din 1860 institutor la Şcoala Domnească de băieţi (1860-1891), unde îl are ca elev pe I. L. Caragiale. Militează pentru construirea Liceului „Petru şi Pavel“, unde va fi şi dirijor (1864-1876), profesor de muzică, dirijor şi director al Şcolii Pedagogice din Ploieşti (1868-1877), „decorat cu medalia română Bene Merenti, ofiţer al Ordinului Regal Hospitalier şi Umanitar Sf. Catherine du Mont-Sinai, cavaler al Ordinului Regal şi Umanitar de Melusine din Franţa, membru al Academiei Regale La Stella d'Italia din Chieti şi al Academiei literare Della Cultura Moderna din Pisa-Italia, membru activ al Societăţii Geografice Române şi al Societăţii Geografice din Lisabona în Portugalia, membru al Atheneului Român, membru al Societăţii Presa Română, membru al Asociaţiei Transilvane pentru Literatura şi Cultura Poporului Român şi al altor societăţi ştiinţifice, literare şi umanitare din Italia, Franţa etc.“ – cum singur se caracteriza. În 1889 vizitează Expoziţia universală de la Paris.
Colaborează cu versuri la presa vremii, pe care le adună în volumul „Flori de pe Carpaţi“ (1882).
În 1869 traduce şi publică lucrarea lui Ch. Monselet, „Francmasoneria femeilor“. În 1880 iniţiat în loja „Prahova“ (Ploieşti). Cu acest prilej a rostit un discurs de recepţie. I-a răspuns Fr. C. A. Stoenescu. Discursul lui Z. A. a fost publicat de revista „Triunghiul“.
În 1883 – 1884 membru al lojii „Unirea“ (Ploieşti). Garant de amiciţie al lojii „Progresul Dobrogei“ (Tulcea) în loja sa.
În 1883 menţionat cu gradul 18 în capitulul „Discipolii lui Pitagora“ (Galaţi).

Antonescu Dimitru – comerciant.
În 1885 menţionat cu gradul I în loja „Discipolii lui Pitagora“ (Galaţi).

Apostol Constantin – funcţionar.
În 1884 menţionat în loja „Discipolii lui Pitagora“ (Galaţi).

Apostolidi Ioan – funcţionar.
În 1866 menţionat ca membru în loja „Discipolii lui Pitagora“ (Galaţi).

Arabu Ioan (1846 – ?) – căpitan.
Soldat (1865), caporal (1863), sergent (1864), sublocotenent (1868), locotenent (1875), căpitan (1880). În Regimentul 5 Infanterie (1869 – 1870), comandant al Companiei 5 Trotuş din Miliţii în 1871, apoi în Regimentul 7 Infanterie 8 Dorobanţi (1873 – 1874), 5 Dorobanţi Galaţi (1875 – 1876), 11 Dorobanţi Galaţi (1877 – 1879), 26 Fălciu (1880 – 1881).
În 1871 menţionat ca membru în loja „Discipolii lui Pitagora“ din Galaţi.

Argintoianu Angelo – sub-director la Banca Românească. Locuia în Bucureşti, str. Biserica Enei nr. 12.
La 31 03 1872 cu gradul 3, prim supraveghetor în loja „Eternitatea“ (Bucureşti), participă ca delegat al Marelui orient al Franţei la instalarea lojii sale.
În 1873 membru al lojii „Înţelepţii din Heliopolis“ (Bucureşti).
În 1873 în loja „Discipolii lui Pitagora“ din Galaţi.
În 1880 cu gradul 18, membru al capitulului „Discipolii lui Pitagora“ din Galaţi.
La 15 03 1923 cu gradul 3, a reprezentat loja „Unirea“ (Bucureşti) la constituirea Federaţiei Lojilor Regulare din România (loji aflate în obedienţa Marelui Orient al Franţei).
Înainte de 1925 a făcut parte din loja „Română“ şi loja „Înfrăţirea“ (ambele din Bucureşti).
Între 12 – 15 09 1925 „scrutător“ al Adunării Constituante a Marelui orient al României, contrasemnează procesul verbal de numărare a voturilor pentru adoptarea constituţiei.
La 22 09 1925 „scrutător“ la şedinţa Consiliului Ordinului Marelui orient al României, care a adoptat Înaltul Regulament al Consiliului Ordinului.
La 16 09 1925 membru al Comitetului Permanent al marelui Orient al României din partea lojii „Pitagora“ din Galaţi.
În 1926 prim supraveghetor (probabil în loja „Solidaritatea“ din Bucureşti).

Monumentele Galaţiului

Statuia lui Costache Negri

Pe strada Domnească, în plin centrul oraşului, în parcul din faţa blocului M, într-un spaţiu ambiental de o deosebită frumuseţe, ne întâmpină statuia lui Costache Negri, omul politic despre care Mihai Eminescu scria: "Unul dintre cei mai nobili bărbaţi ai românilor... Lui îi datorăm, în bună parte, actele mari săvârşite în istoria modernă a românilor". Citatul se află pe o placă din bronz montată pe partea dreaptă a soclului. Pe partea stângă, inscripţia conţine câteva cuvinte ale lui Negri, extrase dintr-un toast rostit de el la Paris, în centrul studenţilor români de acolo, în ziua de 27 decembrie 1848, cu prilejul sărbătoririi onomasticii lui Ştefan cel Mare: "În visele mele înflorite se arată viitorul României. Suntem milioane de români răzleţiţi. Ce ne lipseşte ca să ajungem un neam tare? Unirea, numai Unirea!... Să trăiască doar Unirea românilor!...".
Născut în anul 1812 la Iaşi, al doilea dintre cei cinci copii ai lui Petrache Negri, vel agă, şi al Smarandei Donici, Costache Negri dobândeşte o instrucţie serioasă în familie, la curtea domnitorului Ioan Sandu Sturdza şi la mai multe pensioane ţinute de francezi. Din moştenirea lăsată de tatăl său va păstra doar moşia de la Mânjina, locul unde Costache Negri a polarizat în jurul său floarea intelectualităţii moldoveneşti şi munteneşti din acea vreme: V.Alecsandri, M.Kogălniceanu, Al.Russo, Alecu Donici, Al.I.Cuza, Nicolae Bălcescu, D.Bolintineanu, Ion Ghica, Ion Ionescu de la Brad ş.a.m.d. La 4 iunie 1851 este numit pârcălab de Covurlui, funcţie ce îi permite să se preocupe de construirea unui chei din piatră la Dunăre, de ridicarea unui local propriu pentru şcoala publică gălăţeană (în locul unde se află astăzi Şcoala Gimnazială Nr.24), de existenţa unei săli de teatru, de pavarea străzilor principale, de bunul mers al Spitalului "Sf.Spiridon", al cărui epitrop a fost ales etc.
În 1854 devine şef al Departamentului Lucrărilor Publice. Este trimis în 1855 în fruntea unei delegaţii, la Viena, spre a apăra cauza Principatelor şi drepturile lor la autonomie. Începe astfel o carieră diplomatică eminentă. În 1857 este ales Deputat de Galaţi. Ca vicepreşedinte al Adunării ad-hoc militează pentru împroprietărirea ţăranilor. Este pe punctul de a fi ales domn, dar renunţă la candidatură, rămânând un sfetnic apropiat al domnitorului Alexandru Ioan Cuza. Spre sfârşitul vieţii se retrage la Tg. Ocna, unde moare la 28 septembrie 1876.
Dezvelită la 17 iunie 1912, în mijlocul Pieţei Regale (azi, intersecţia străzii Nicolae Bălcescu cu strada Brăilei, loc numit altădată "la răspântie"), statuia lui Costache Negri este realizată de sculptorul Ion Iordăchescu din Bucureşti, fost elev al lui Dimitrie Paciurea. Ea a fost turnată în bronz la Fabrica "V.V.Răşcanu" (Bucureşti). A fost ridicată, prin subscripţia publică a gălăţenilor, de un comitet în fruntea căruia s-a aflat Pandeli D.Petrovici, profesor şi fost primar al oraşului (februarie 1909 - ianuarie 1911). Statuia, având înălţimea de 2,80 metri, era montată pe un soclu înalt de 6 metri, realizat din piatră de Câmpulung, de la Albeşti.
Festivităţile prilejuite de dezvelirea sa, care au coincis cu aniversarea centenarului naşterii lui Costache Negri, au adus la Galaţi mulţi oaspeţi din ţară. Alături de oficialităţile locale, au rostit cuvântări scriitorul Duiliu Zamfirescu, din partea Academiei Române, Nicolae Iorga, delegat al universităţii din Bucureşti, State Dragomir, artist, delegat al Teatrului Naţional din Iaşi ş.a.m.d. Fanfara şi corul municipalităţii au intonat Hora lui Negri, Hora Unirii şi alte cântece patriotice.
În cuvântarea rostită la dezvelirea statuii, Nicolae Iorga a pus în evidenţă calităţile morale ale lui Costache Negri şi importanţa prezenţei sale în viaţa politică a României, subliniind, într-un limbaj metaforic, faptul că el "a fost o rază curată, bucuroasă să se poată confunda în lumina zilei ce se deschide" (Nicolae Iorga - "C.Negri", în "Oameni cari au fost", vol.II, Ed.Porto-Franco, Galaţi, 1996, pag.29-30).
În timpul celui de-al doilea război mondial, statuia a fost avariată, iar autorităţile comuniste au dat-o jos de pe soclu şi au transportat-o în viile de la marginea de vest a oraşului. După mulţi ani de uitare, ea a fost restaurată de sculptorul gălăţean Vasile Onuţ şi amplasată în 1967 în Parcul Municipal, pentru ca în 1985 să fie transferată în locul unde se găseşte în prezent, fiind astfel mult mai bine pusă în valoare.
Pe soclul iniţial, cel din 1912, mai erau montate trei plăci din aramă. Pe una era reprezentat Negri făcând gestul de unire a românilor, pe alta, marele patriot, fost pârcălab de Covurlui, era înfăţişat la o întâlnire cu prietenii săi în casa de la Mânjina, astăzi muzeu memorial. Printre ei puteau fi recunoscuţi Nicolae Bălcescu, Ion Ghica, Vasile Alecsandri şi alţii. Pe a treia, aflată în spatele soclului, se afla un fragment din Scrisoarea către Vasile Alecsandri prin care Negri renunţa, la 2 decembrie 1858, la tronul Moldovei. Aceste plăci lipsesc de pe soclul actual.

Statuia lui Ion C. Brătianu

Piaţa de la Faleza Dunării, spaţiu cu care începe strada Domnească, este dominată de impozantul monument ridicat în memoria marelui patriot Ion C. Brătianu, revoluţionar de la 1848, secretar al guvernului provizoriu din Bucureşti, apoi, din 1857, deputat în Adunarea ad-hoc şi în Adunarea Electivă din Ţara Românească, iar mai târziu, ministru în mai multe rânduri şi prim-ministru în timpul Războiului de Independenţă de la 1877-1878 şi al proclamării Regatului de la 1881.
Monumentul, la inaugurarea din anul 1926, a fost înălţat în Piaţa "Sfinţii Apostoli" (ce de atunci a început să se numească Piaţa Ion C. Brătianu, astăzi dispărută, aflată cam pe lângă Liceul Industrial de Marină) din iniţiativa unui comitet de sub preşedinţia avocatului Mihail G. Orleanu, fost primar al Galaţiului (noiembrie 1898 - iunie 1899; februarie 1901 - noiembrie 1902), fost ministru al Industriei şi Comerţului, preşedinte al Camerei deputaţilor şi senator de Covurlui. Din procesul-verbal de recepţie, întocmit la 8 martie 1928 de comisia alcătuită din Paul Kelemen, C. Dan, membri ai delegaţiei permanente, şi ing. şef G.C. Teodorovici, directorul serviciului tehnic al Primăriei municipiului Galaţi, aflăm că statuia turnată din bronz, înfăţişându-l pe marele bărbat de stat I.C. Brătianu, era "montată pe un piedestal de piatră de Garbeiul Clujului, cu un soclu în trepte, totul pe o fundaţie de beton" (DJAN Galaţi, fond Primăria municipiului Galaţi, dosar nr. 5/1926, p. 47, rola 888). Împrejurul monumentului fusese construit un grilaj din fier cu stâlpi de beton mozaicat. În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, statuia, operă a sculptorului Oscar Spaethe, a fost avariată, iar în 1947 autorităţile comuniste venite la putere au dat-o jos de pe soclu. A fost adăpostită un timp în grajdul primăriei, iar apoi în curtea Muzeului de Artă Vizuală. Înfăptuind un act reparator faţă de memoria lui Ion C. Brătianu, Primăria municipiului Galaţi a luat, în 1992, iniţiativa restaurării şi reinstalării statuii în piaţa de pe Faleză. Sfinţirea monumentului s-a făcut în ziua de 5 noiembrie 1992. El îl reconstituie pe cel din 1926 din Piaţa "Sfinţii Apostoli". Pe soclu se află următoarele inscripţii: în faţă - "Galaţi, Marelui român Ion C. Brătianu"; în spate - "Ion C. Brătianu, 28 iunie 1821 - 4 mai 1891"; lateral stânga (pe partea dinspre Biserica Fortificată "Precista") - "Libertatea Dunării este o condiţie esenţială pentru propăşirea economică a ţării - 16 noiembrie 1882"); lateral dreapta (pe partea dinspre Palatul Navigaţiei) - "Are să se facă un regim care să asigure libertatea Dunării, de unde începe să fie navigabilă până la Mare - 28 mai 1882").
Statuia, înaltă de 3,5 m, turnată la Fabrica "V.V. Răşcanu" din Bucureşti, îl înfăţişează pe marele patriot român într-o ţinută energică, demnă, cu mâna stângă în buzunarul hainei, cu privirea cătând departe în zare, iar cu mâna dreaptă arătând parcă spre Basarabia şi Gurile Dunării, cu un gest ce constituie un îndemn către generaţiile viitoare: "Păstraţi-le şi Păziţi-le!"
Amplasat într-un loc cum nu se poate mai nimerit, unde gălăţenii sunt foarte prezenţi, mai ales seara şi în zilele de sărbătoare, unde se susţin numeroase spectacole de muzică, monumentul l-a adus din nou pe Ion C. Brătianu pe malul stâng al Dunării, omul ale cărui fapte au rămas peste veacuri mărturii nepieritoare ale înaltului său patriotism şi ale credinţei sale într-un viitor luminos al poporului român.

Bustul lui Lascăr Catargiu

Constituind elementul terminal al monumentului Unirii Principatelor (piesa de bază de fapt a acestuia), realizat de sculptorul florentin Raffaelo Romanelli, inaugurat în jurul datei de 14 iulie 1928, în spaţiul din faţa Grădinii Publice, bustul lui Lascăr Catargiu a fost coborât de pe soclu în 1948, din dispoziţia autorităţilor comuniste şi depozitat, mult mai târziu, în curtea Muzeului de Artă. Abia după zece ani de la Revoluţia din decembrie 1989, actul reparator al unei nedreptăţi faţă de memoria unui bărbat care în timpul vieţii sale a adus multiple servicii Galaţiului, a venit din partea rectorului Universităţii "Dunărea de Jos", dl. ing. dr. Emil Constantin. În faţa Facultăţii de Mecanică, clădirea nouă, bustul lui Lascăr Catargiu a fost montat pe un soclu înalt de peste 3 m. şi dezvelit şi sfinţit în ziua de 4 octombrie 1999. Originar din Iaşi, unde s-a născut la 1 noiembrie 1823, fiu al lui Ştefan Catargiu şi al Bălaşei Sturdza, Lascăr Catargiu a fost elev al vestitei Academii Mihăilene, iar învăţătura dobândită şi mediul în care a trăit şi s-a format l-au determinat să îmbrăţişeze ideile Partidei Naţionale din Moldova. Căsătorindu-se în 1852 cu Eufrosina, fiica lui Ion Ventura, devine proprietarul moşiilor Golăşei şi Pitoroaia, aflate în apropierea oraşului Tg. Bujor, primite de soţia sa ca zestre de la părinţi. Domnitorul Grigore Al. Ghica îl numeşte în 1853 pârcălab al ţinutului Covurlui, funcţie care-i dă posibilitatea să rezolve multe probleme ale Galaţiului, printre care materializarea unor proiecte de dezvoltare a portului, înfiinţarea unei companii de navigaţie. Este în mai multe rânduri deputatul gălăţenilor în Colegiul I, susţine construirea liniei ferate Galaţi-Bârlad, se împotriveşte desfiinţării la 1 aprilie 1883 a regimului de porto-franco ce-l avea Galaţiul. Se numără printre ctitorii bisericii din satul Golăşei, cu hramul Adormirea Maicii Domnului, sfinţită în 1896. În acelaşi an, noul sat înfiinţat pe teritoriul comunei Braniştea (Schela de astăzi) îi ia numele său, Lascăr Catargiu. Moare în anul 1899, la 30 martie. Este înmormântat la Cimitirul Bellu din Bucureşti.
Gestul gălăţenilor de la 1928, ca şi cel din 1999, este de recunoaştere a meritelor unui om care s-a implicat în problemele urbei, de cinstire şi preţuire a unui "exemplu de devotament politic" (Paul Păltănea), bustul său, reinstalat pe soclu, sporind zestrea unui patrimoniu ce se cere cunoscut şi păstrat cu sfinţenie. Lascăr Catargiu, aşa cum l-a conceput Raffaelo Romanelli, este un bărbat în floarea vârstei, viguros, elegant, cu o privire energică, hotărâtă. La gât poartă papion, are mâinile încrucişate la piept, iar în dreapta ţine un sul de hârtie, desfăşurat la capătul din partea de sus ca un evantai. Mantaua îi cade de pe umeri pe spate, alcătuind un drapaj modelat în stil clasic, foarte frecvent în lucrările portretistice ale sculptorilor vremii. Este un bust monumental armonios ca proporţii, cu contururi ferme, realizat în spiritul statuarei academice şi oficiale din acel timp.

Statuia lui Mihail Eminescu

Împlinirea, în 1909, a 20 de ani de la trecerea în eternitate a lui Mihai Eminescu a declanşat la Galaţi o serie de acţiuni pentru cinstirea memoriei Luceafărului poeziei româneşti, acţiuni coordonate de un comitet în fruntea căruia se afla poetul şi publicistul Corneliu V. Botez, autor al mai multor articole şi studii despre viaţa şi opera poetului. Aceste manifestări aveau ca obiective organizarea unui festival comemorativ, tipărirea unui volum omagial, emiterea unei medalii şi strângerea fondurilor necesare înălţării unui monument care "să înfrumuseţeze oraşul şi să fie vrednic de cel mai mare poet al neamului".
Statuia de la Galaţi, prima de acest fel înălţată în ţară, a fost executată în marmură de sculptorul Frederic Stork şi a fost dezvelită la 16 octombrie 1911.
Despre felul cum a gândit Frederic Storck transpunerea în marmură a chipului luminos al lui Eminescu, aflăm din în­seşi mărturiile sculptorului. Iată ce declara el într-un interviu acordat publicistului Alexandru Mavrodi, apărut în ziarul "Dimineaţa" (anul VIII, nr.2788): "Nu mi-aş fi putut închipui niciodată pentru chipul celui mai mare poet-filozof al nostru un soclu banal, din unele din acele socluri care nu spun nimic, nici minţii, nici sufletului. Mai potrivit cu geniul său poetic, eu l-am văzut pe Eminescu, în concepţiunea mea, ieşind dintr-o stâncă, simbol al celei mai desăvârşite eternizări. Şi cum nu am voit să fie un simplu portret al lui Eminescu, l-am caracterizat în linii mari. Împreunând severul cu idealul, am înţeles ca în expresia vagă a privirii să pun mult mai mult din melancolia sufletului său, melancolie care răsare aşa de minunat din tot ce a scris poetul acesta mare şi ca minte, şi ca suflet. Sufletul i se citeşte în priviri, mintea în geniul care, ţinând în mână făclia de lumină, iese din blocul de marmură al stâncii, risipind în juru-i lumina operelor geniale, cu care Mihai Eminescu a îmbogăţit gândirea şi poezia românească".

Corneliu Stoica

Dicţionarul presei literare gălăţene

ACŢIUNEA – Cotidian al regiunii Dunărea de Jos
Apare la Galaţi (1930 – 31 iul. 1944). Dir. şi propr.: G. Mihăilescu. Ziar de informaţii politice, A. publică scurte articole cu caracter local în cadrul rubricilor „Însemnări“, „Carnet“, „Un foileton pe zi“. Colaborează cu versuri: D. Iov, Ecaterina Pitiş; cu articole: Em. Maur („Cum l-am cunoscut pe Krokolenko“, nr.64/1944), Ecaterina Pitiş („Arabescuri“). „Cronica literară“ este semnată de Al. Tohăneanu. Alţi colaboratori: Margareta N. Isbăşoiu.

ATENEUL – Revistă enciclopedică (ATHENEULU. Revista encyclopedica)
Apare la Galaţi, lunar (ian. – iul. 1884), sub direcţia lui Gr. Petrovanu. „Foaia literară“ cuprinde texte cu un pronunţat caracter didactic, printre care multe traduceri din Goethe („Cugetări diverse asupra artei“, „Aforisme“) şi Lessing (fragmente din „Dramaturgia de la Hambrug“), din Buffon şi Voltaire. Republicări: V. Alecsandri („Păsărica mărei“, „Dorul româncei“, „Păsărica“, „Steluţa“, „Serenada“). Gr. Petrovanu semnează articole despre gramatica română, artă, despre metoda intuitivă. A. mai conţine traducerea articolului „Materialism şi idealism“ de Büchner.

CATEDRA – Ziar didactic cultural
Apare la Galaţi, lunar (apr. 1927 – apr. 1941). Publicaţie pentru răspîndirea culturii în şcoli cu sprijinul învăţătorilor, C. conţine, pe lîngă materiale educative, versuri, dintre care unele republicări, articole diverse, recenzii şi note. Colaborează cu versuri: C. Braiesku, I. U. Soricu, G. Tutoveanu, Horia Furtună, E. Eftimiu, Vasile Militaru („Mama“, nr. 4/1927), Cincinat Pavelescu („Eroii“, nr. 9–10/1928); cu mici schiţe dramatice: I. Tohăneanu, I.I. Hagiu, Vasile Militaru; cu proză: Th.D. Speranţia (schiţe, anecdote). Republicări de versuri: I. Neniţescu, G. Coşbuc („Decebal către popor“, nr. 7/1927), V. Alecsandri, Scipione Bădescu („Trompetele răsună“, nr. 9-10/1928), Duiliu Zamfirescu („Oaspeţii primăverii“, nr. 128-129/1941), Aron Cotruş („Horia“); cu articole: I. Simionescu („Nevoia de cultură“, nr. 2-3/1927). Din „Neamul românesc“ (1906–1940) se reproduc articolele „Ofensiva culturală“ (nr. 7/1927) şi „Spirit sănătos“ (nr. 124–125/1940) de_ N. lorga, din „Floarea soarelui“, recenzia lui G. Baiculescu la cartea „Istoria războiului pentru întregirea neamului“ de C. Kiriţescu. Alţi colaboratori: V. Voiculescu, Petre Paulescu, D. Iov, Volbură Poiană Năsturaş, Zaharia Bârsan, C. Goran, Virgil Carianopol.

CURENTUL NOU – Revistă antisemănătoristă
Apare la Galaţi, lunar (15 nov. 1905 – 15 mart. 1906), apoi la Bucureşti, săptămînal (1 febr. – 28 sept. 1920), sub conducerea lui H. Sanielevici. C.N. formulează, în primul număr, un protest vehement: „Sînt patru ani de cînd a apărut Semănătorul, cu menirea de a înlocui literatura romantică şi romantică-decadentă de mai înainte, printr-o nouă literatură, sănătoasă, morală şi cu adevărat românească. Azi, toţi oamenii de bun-simţ recunosc că leacul a fost mai rău decît boala însăşi.“ Afirmînd fără temei că literatura „Semănătorului“ (1901–1910) idealizează „beţia, haiducia, brigandajul, impulsiunea bestială, crima chiar şi, mai presus de toate, instinctul războinic ca cea mai înaltă virtute a omului“, cu referiri la nuvelele lui M. Sadoveanu şi ale lui C. Sandu-Aldea, H. Sanielevici se pronunţă pentru un realism clasic, susţinut de „Noua revistă română“. După opinia criticului, romantismul ţărănesc trebuia înlocuit printr-un „realism clasic, aşa cum îl avem în germene în literatura de peste munţi, iar dincoace, în operele lui Duiliu Zamfirescu şi I. Brătescu-Voineşti [...] şi aşa cum îl găsim în formă desăvîrşită în literatura engleză, la Dickens şi George Eliot.“ Sanielevici încerca să promoveze un curent nou, care, după opinia sa, ar fi putut să permită „libera circulaţie a valorilor europene (culturale şi materiale) în România“, cultura naţională fiind „doar o varietate a culturii generale“. C.N. tipăreşte literatură semnată de Jean Bart, V. Crăsescu, Spiridon Popescu, avînd meritul de a-l fi determinat pe G. Ibrăileanu să reintre în publicistică, cu articolul „Cîteva consideraţii asupra spiritului critic în istoria culturii române“ (nr. 1/1905), capitol din viitorul studiu „Spiritul critic în cultura românească“. În alt articol, „Doi critici şi mai mulţi scriitori“ (nr. 2/1905), Ibrăileanu demonstrează lipsa de fundament a acuzaţiilor aduse de H. Sanielevici operei lui M. Sadoveanu, iar în articolul „Poporanismul“ (nr. 3/1906), precizează că ideea întoarcerii la popor promovată de „Semănătorul“ şi N. Iorga aparţine curentului „Daciei literare“ (1840). După cinci numere, C.N. îşi încetează apariţia. Seria a II-a a revistei, care apare la Bucureşti, are caracter mai mult teoretic. Sanielevici duce acum o campanie agresivă împotriva poporanismului „Vieţii Româneşti“ (1906–1946) identificat cu sămănătorismul, şi contra literaturii lui M. Sadoveanu, într-un lung serial de articole: „Ce a însemnat «Curentul nou» de la 1906“ (nr. 1/1920), „Poporanismul liberal şi poporanismul conservator“ (nr. 3/1920), „Falimentul poporanismului “ (nr. 4/1920). Publică schiţe şi nuvele semnate de Constanţa Marino-Moscu, Al. Cazaban, Ludovic Dauş, Tudor Măinescu, G. Rotică. O „Cronică plastică“ permanentă, susţinută de Gala Galaction, ţine publicul la curent cu expoziţiile de artă, cu atelierele de pictură. Din cauza polemicii prea dure, a lungimii articolelor sociologice şi economice, C.N. dă impresia unei reviste îmbîcsite, chiar dacă printre colaboratori se află şi nume de prestigiu în cultura românească. Colaborează cu versuri: Ludovic Dauş, Al. Claudian; cu proză: Jean Bart („Dincolo peste ocean“, „Jurnal de bord“, nr. 1/1920), Bucura Dumbravă; cu studii: G. Pascu („Reforma universitară“, nr. 6/1920 ş.u.), Const. Graur („Puşkin la Chişinău“, nr. 16/1920). Alţi colaboratori: Paul Bujor, P. Cazacu, N. Pastia, Alfred Campus, Ştefan Popescu, Andrei Popovici, I. G. Tufescu.

DACIA LITERARĂ
Apare la Galaţi (1 oct. 1868 – 1 mart. 1869). Editor: Romulus Scriban.